duminică, 28 iunie 2009

Moartea lui Michael Jackson.

Ei, uite ca am ajuns sa scriu si un post despre un astfel de eveniment. Dar, cum toata lumea se baga in seama, cum toti au scris, cu cuvinte ce nu sunt ale lor, sau au vorbit cu guri ce nici ele nu le apartin, despre acest lucru, va anunt inca de pe acum, ca acest post nu va fi unul dintre acestea. Nu voi scrie aici nu stiu ce "REST IN PEACE", nu ma voi plange de cat de trist sunt pentru moartea lui, sau nu voi copia lucruri pe care le-am auzit la stiri. Asta pentru ca nu sunt trist. Urmatoarele lucruri, pe cat de socante or sa vi se para, pe atat de adevarate sunt, si va vor starni in minte din ce in ce mai multe controverse legate de cat de inuman sunt eu, toate din cauza voastra (incep sa sun ca si Dan Diaconescu).

Ca sa nu va sochez prea tare, si ca sa ma scutesc de anumite aprecieri urate legate de mine, va spun de la inceput legatura mea cu artistul, care "tocmai ne-a parasit".

De mic copil, am auzit de la mama, de la televizor, de la lume despre acest absolut fenomenal artist, si de indata ce l-am vazut prima oara la televizor, imaginea lui mi-a ramas intiparita in minte. Vazand lucrurile ce mi se par inca absolut imposibile pe care le facea, show-ul pe care il oferea, isteria pe care o declansa in randul fanilor, si nenumaratele documentare despre recordurile pe care le-a stabilit acesta mi-au adus in suflet un respect extraordinar, pentru acest om, pe care multi dintre voi il considerau un pedofil cat era in viata.
Din punct de vedere al muzicii lui, nu l-am ascultat niciodata intentionat, din simplul fapt ca traiesc in prezent, si fac parte dintr-o generatie cu muzica ei, stilurile ei si imaginile ei. Si moartea lui nu m-a facut sa il ascult si sa realizez abia acum ce mare artist a fost, si sa ma plang, fie din snobism (Romania - in topul european al celor mai pline de snobi tari) pentru ca asa face lumea, fie din suflet, pentru ca abia acum realizati ce a pierdut lumea. Din contra. Gandul ca o persoana a ajuns in rai, locul fericirii eterne, al lipsei de griji, al iubirii neconditionate, lucruri pe care orice persoana le-ar dori, ma face sa lacrimez cu sufletul plin de bucurie pentru Michael Jackson.

DA, SUNT BUCUROS, PENTRU CA ACEST EVENIMENT ESTE CEL MAI FRUMOS DAR PE CARE IL PUTEA PRIMI ACEST OM DE LA DUMNEZEU
Pana a explica ce am spus mai sus, sa va explic voua de ce plangeti voi. Pentru ca sunteti niste lacomi! De ce imi permit sa va fac lacomi? Pai sa citez cativa fani, ce se declara absolut sfasiati de moartea lui Michael Jackson:

"Am auzit la stiri ca a murit, si pur si simplu nu credeam. Ma gandeam ca o sa il vad anu asta din nou pe scena, imi aminteam cat de bine m-am simtit in 1992 cand am fost la concert si l-am vazut, si cand am auzit ca a murit pur si simplu nu mi-a venit sa cred."

"Muzica lui ma facea sa ma simt extraordinar. Eu nu pot sa cred ca a murit, nu pot..."

Etc....recunoasteti aceste lucruri, nu? Le vedeti des zilele astea la tv, sau poate le ganditi chiar voi. Observati acum, ca v-am atras atentia mai devreme, lacomia din tot ceea ce spuneti?

La Michael Jackson s-a gandit cineva vreodata? Faptul ca si el e om? Faptul ca si el are sentimente, ca si voi? Nu cred, din moment ce plangeti pentru faptul ca el, a ajuns in sfarsit in Rai, unde are parte de paradisul pe care il merita cu prisosinta, dupa tot chinul prin care a trecut pentru a ne face pe noi, ceilalti, fericiti.

Viata lui a fost o viata plina de chinuri, inca din copilarie, care i-a fost rapita de tatal sau, care i-a speculat talentul incredibil, transformandu-l intr-o masina de facut bani. Viata de persoana publica iti rapeste orice urma de intimitate, insa Michael Jackson a fost mult mai mult decat o persoana publica. Faptul ca a fost prins dormind in pat cu copii nu insemna ca este pedofil, ci pur si simplu insemna ca inconjurat de toate lucrurile pe care el le-a urat cel mai mult in viata, care i-au rapit copilaria si bucuria , incerca sa gaseasca copilul din el.

Faptul ca s-a auto-distrus intr-un asemenea hal, din toate punctele de vedere, lucru care i-a adus si moartea nu insemna ca nu este intreg la minte. Insemna ca ura acea imagine a copilului mic, negru, cret, pe seama caruia tatal lui facea bani, si care in loc sa stea degeaba, sa se joace in parc, si sa fie bucuros, savurand viata ca orice copil normal, trebuia sa mearga la repetitii, la emisiuni, la concerte. Aceasta imagine, cu regretul ce o urma il bantuia noaptea, cand trebuia sa ia calmante ca sa poata sa adoarma. Aceasta imagine il bantuia cand se privea in oglinda, lucru ce l-a dus la toate operatiile estetice pe care le-a suferit. Aceasta imagine l-a facut sa isi poarte copii mascati pe strada, temandu-se atat de mult sa nu aiba si ei pe umeri acea povara pe care el, la randul lui, a avut-o. Aceasta imagine l-a facut sa isi construiasca acel Neverland, luat din desenele cu Peter Pan.

Voi, asa zisi fani care "il iubiti" pe acest Michael Jackson, plangand pentru moartea lui, nu faceti decat sa va inscrieti in categoria oamenilor pe care el i-a urat cel mai mult, cei care vroiau sa obtina bani, sa fie fericiti pe seama lui, negandindu-va o secunda ca poate o vesnicie in Rai este cel mai frumos lucru pe care il putea primi in dar de la Dumnezeu, dupa toata viata pe care a dus-o. Spunand ca nu trebuia sa se intample asa ceva, e ca si cum ati spune ca va pare rau ca cineva e fericit.

Aceasta vesnicie in Rai, alaturi de "retragerea lui", zile in care intreaga lume si-a intreptat gandul spre el acolo sus (imi imaginez un public absolut enorm, cu toti oamenii de pe globul pamantesc ovationandu-l), ma face si pe mine sa lacrimez, insa nu de tristete, ci de pura bucurie, din emotia de a vedea un asemenea lucru, chiar daca doar mi-l imaginez (spre deosebire de Michael care l-a vazut), si din perspectiva gandului ca in sfarsit, acest om primeste iubirea neconditionata, acolo in Rai, pe care chiar el a declarat de atatea ori (din moment ce si eu l-am auzit spunand) ca si-a dorit-o dintotdeauna, lumea iubindu-l doar pentru muzica lui, pentru dansul lui, pentru talentul lui, si nu pentru ca este om, ca si noi ceilalti.

Gandesc aceste lucruri dintr-un motiv cat se poate de simplu - ma pun in locul lui, si poate ca acum, dupa ce ati citit ceea ce am scris eu aici, realizati si voi sper, ca moartea lui nu este un motiv de tristete, si ca manifestandu-va tristetea pentru acest lucru nu faceti decat sa il intristati pe el.

Si apropo, cati dintre voi ii ascultau melodiile cat timp era viu, si cati dintre voi va gandeati la el zilnic atunci?

Eroul s-a intors.

Imaginati-va un drum singuratic prin desert, la apus, cand soarele este fix la orizont. Abia puteti privi spre soarele ce isi da ultima stralucire, inainte sa plece sa incalzeasca o alta parte a lumii, cand vedeti un mic punct negru in coroana lui. Puneti mana deasupra sprancenelor, ca sa puteti privi mai bine, si incet incet se distinge o silueta inegrita de razele ce o contureaza. Mersul lui ca de mars, ca de defilare, va umple usor usor de ceva magic, de inocenta, si parca grijile vietii dispar. Este el! Este eroul pe care il stiati. Nu conteaza ca muriti de sete, ca nu aveti bani in buzunar. Nu conteaza ca nu aveti slujba de vara, sau ca este criza financiara, ca tigarile costa bani, ca cismeaua este departe, ca va dor picioarele, ca s-a intunecat, ca parintii se intreaba unde sunteti.

Sau pentru mine, chiar nu conta. Pentru ca astazi, eroul s-a intors. Astazi, pentru o zi, mi-am retrait clipele in care eram eu, eroul, intr-un timp in care varsta, grijile vietii, si multe alte lucruri ma convinsesera si pe mine ca eroul s-a retras.

Desi acum picioarele ma dor, si sunt obosit, inca nu m-am culcat. Ma bucur inca de ziua de azi, si stiu ca si eroului i-a placut sa imi ia astazi locul :) .