duminică, 8 ianuarie 2012

Omul de ştiinţă

Dacă mi-aş dori ceva pe anul ăsta nou, ar fi să nu mai fiu mereu omul de ştiinţă. De fapt mi-aş dori multe, dar cred că în final asta ar fi principala dorinţă. Sunt un om de ştiinţă, unul ratat. Matematic nu am gândit niciodată mai mult de 2 ore. Nu am descoperit vreo teoremă şi nici nu am descoperit vreo specie noua de gândaci. La ce bun? Pe toată planeta asta, sunt vreo câţiva savanţi. Trăiesc modest, printre cărţi tocite şi foi pline cu răspunsuri încă neclare la întrebări pe care le pun 2-3 oameni.

Eu nici măcar un astfel de savant nu sunt. Eu caut mereu răspunsuri la întrebări pe care nu le pune nimeni. Nu pot să merg mai departe fără să întorc totul pe toate părţile şi să caut non-stop nu ştiu ce. Si chiar nu ştiu ce caut. Cred că...un sens. O logică, caut ceva care să lege tot ce se întâmplă. Încerc să completez puzzle-ul, mereu cu multe piese lipsă, pe care nu îmi rămâne decât să mi le imaginez noaptea, în loc să dorm. Cand nici imaginaţia nu poate să umple golul, nu îmi rămâne decât să mă îndrept către celălalt mare savant pe care îl ştiu. Nu vorbesc despre Dumnezeu. Nu pot amesteca freamătul meu zilnic de muritor cu divinitatea. Am un om către care mă îndrept. Nu primesc niciodată răspunsuri. Primesc ceva mult mai important. Gândul că nu sunt singurul. Şi adesea, sfârşesc prin a zâmbi undeva înăuntru. Cineva mi-a citit gândurile.

Ce îmi doresc de fapt? Vreau să rămân omul de ştiinţă. Vreau ca într-o bună zi, cineva să zâmbească şi să îşi spună "nu sunt singurul. Cineva mi-a citit gândurile".