marți, 30 decembrie 2014

De fiecare dată când îi privesc chipul îmi dau seama că nu am fost niciodată liber. Sunt prins în atâtea lanțuri - și cu toate că niciunul nu este prins cu un lacăt, trebuie să stau și să merg mai departe auzind mereu acel zornăit al zalelor. Am simțit asta de mic. Acel sentiment unic, acea clipă în care privești în ochii unei fete și îți vezi cumva atât reflexia cât și tot universul care pare numai al tău, e (atunci când ești mic) o simplă poveste pe care nu o înțelegi. Deși nu o înțelegeam pe deplin atunci, știam că cei mari au dreptate. Știam că am să cresc, am să găsesc o fată pe care am să o privesc în ochi și am să văd acolo toate răspunsurile întrebărilor care m-au măcinat dintotdeauna. Aveam mare dreptate. Dar n-am știut cât de greu e să te abții să o iei de mână și să fugi din lumea asta reală, unde fiecare dintre noi e împărțit în atâtea bucățele. N-am știut cât de greu este să încerci îi spui în câteva cuvinte atât de mici și atât de uzate tot ce simți. Cum să o faci să înțeleagă? Cum să îi spui totul fără ca ea să se sperie? Cum să știi dacă ar vrea să audă așa ceva? E o formă de nebunie, poate singura pentru care nu te închid într-un salon de spital. E atât de dificil să îi privești permanent chipul imprimat pe retina ta, e atât de greu să te prefaci că nu îi auzi vocea ce îți vorbește în cap și e atât de greu să ai rabdare. E atât de greu să nu o iei de mână și să fugi. E atât de greu să te prefaci că totul e normal, că lumea se învârte și fără zâmbetul ei, că ziua are rost și fără să o știi fericită, că mâncarea are gust și fără să îți vorbească ea. Liberi? Suntem doar liberi să visăm.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu